Și-a sprijinit ambele mâini pe măsuță, încercând să domine situația.
— Transferă-mi banii chiar acum!
— Dacă mâine banca raportează asta la Biroul de Credit, îmi afectează și serviciul!
Abia atunci Carmen a ridicat capul.
Privirea ei s-a fixat direct asupra lui.
Nu era furie.
Nu era durere.
Doar răceala cuiva care văzuse deja totul.
A deschis sertarul de sub măsuță.
A scos un dosar transparent.
Apoi a împins spre Daniel un teanc gros de documente.
— Trei ani și patru luni.
— Patruzeci de luni în total.
— 3.800 de lei pe lună pentru credit.
— 25.000 de lei când ți-ai schimbat mașina.
— Și toate transferurile mici din fiecare zi.
Degetele ei au atins ușor teancul de hârtii.
— În total, 178.000 de lei.
— Aici este evidența completă.
— Dacă tu consideri că nu am dreptul să pun piciorul în acea casă.
— Atunci, începând de astăzi.
— Banii mei.
— Să nu te mai gândești vreodată să folosești niciun leu din ei.
Daniel a rămas cu dosarul în mâini.
Pentru prima dată în acea noapte, nu a mai țipat.
A răsfoit câteva pagini.
Transfer după transfer.
Explicația.
Totul era notat.
Meticulos.
La început a încercat să găsească o greșeală.
Apoi a realizat că nu exista niciuna.
— Mamă… eu…
— Ce anume? l-a întrerupt Carmen.
— Vrei să-mi spui că ai uitat?
El a închis dosarul.
— Nu am cerut eu toate astea.
Vocea ei a rămas calmă.
— Cine m-a sunat când nu avea bani pentru avansul mașinii?
Daniel a tăcut.
— Cine mi-a spus că este doar pentru două luni până se pune pe picioare?
Niciun răspuns.
— Cine a promis că îmi va înapoia totul?
În sufragerie s-a așternut o liniște grea.
Pentru prima dată, Daniel părea mai puțin furios și mai mult incomod.
În acel moment, Paula a apărut în ușă.
Probabil îl urmărise cu mașina.
Părul îi era dezordonat, iar expresia nu mai avea nimic din siguranța de la restaurant.
— Daniel, ce se întâmplă?
El nu a răspuns.
Carmen s-a ridicat încet.
— Bine că ai venit și tu.
A întins dosarul spre Paula.
— Uite de unde venea confortul vostru.
Paula a luat documentele.
Pe măsură ce citea, culoarea îi dispărea din obraji.
— Tu știai? a întrebat Carmen.
— Nu… nu chiar.
Dar ezitarea din voce a spus suficient.
Carmen a zâmbit trist.
