Prima oară după mulți ani, Sofia a dat din cap așa cum făcea când era mică, cu încredere deplină în tatăl ei.
Am chemat întâi doctorul unui vecin, de teamă să nu fim urmăriți dacă mergeam direct la spital. Verdictul lui a fost limpede: coaste lovite, comoție ușoară, vânătăi pe tot corpul.
Când a plecat doctorul, se lumina de ziuă. Sofia adormise în camera mea, strângându-mi mâna. Iar eu și Alexandru am rămas în bucătărie, față în față, după zece ani de tăcere.
— Îmi pare rău, Elena… a spus încet.
Am râs amar.
— Pentru ce anume? Pentru că ai dispărut din viața noastră? Sau pentru că fiica noastră a ajuns pe mâna unor nebuni?
A plecat privirea.
— Pentru toate.
Tăcerea dintre noi atârna greu. Dar noaptea aceea nu mai avea loc pentru răni vechi. Aveam una proaspătă. Și sângera din camera alăturată.
La ora opt dimineața, telefonul Sofiei a început să sune. Andrei. Din nou. Și din nou. Apoi Carmen. O avalanșă de mesaje.
„Să nu faci prostii.”
„Familiile adevărate rezolvă discret.”
„Dacă ne distrugi reputația, te distrugem și noi.”
Când a citit, Alexandru a luat telefonul și l-a vârât în buzunar.
Apoi și-a sunat avocatul. Nu ridicase vreodată vocea. Nici măcar acum. Dar cei care îl cunoșteau știau că liniștea lui era partea cea mai periculoasă.
Până la prânz aveam deja copii după certificatele medicale, capturi ale mesajelor și declarația Sofiei, scrisă și semnată. Iar la ora trei după-amiaza, poliția bătea la poarta vilei unde familia lui Andrei încă primea câțiva invitați rămași de la nuntă.
Mai târziu am aflat ce s-a întâmplat acolo. Carmen a început să strige că Sofia e isterică. Că inventează. Că vânătăile sunt de la alcool. Dar una dintre femeile prezente în suită a cedat. Poate din frică. Poate din rușine. Și a spus tot.
