Ca și cum nu eram oaspete în vacanță.
Ca și cum nu eram mamă.
Ci doar o funcție.
„Bunica din program.”
O bonă fără pauză.
Și cu cât treceau zilele, cu atât totul părea mai puțin întâmplător.
În a treia zi mi-am dat seama pentru prima dată că nu privisem marea nici măcar o dată în liniște.
Exista undeva lângă mine — dincolo de umbrele, țipetele copiilor, prosoape și farfurii — dar nu pentru mine.
În dimineața aceea am cerut un singur lucru:
— Aș putea să ies singură măcar o jumătate de oră? Doar să merg până la apă înainte să se trezească copiii?
Fiica mea nici măcar nu s-a supărat. M-a privit doar ca și cum aș fi spus ceva imposibil.
— Mamă, dar el se trezește la șase… cine va sta cu el?
Conversația s-a terminat exact în acel moment.
În a patra zi s-a întâmplat ceva mărunt — nepotul meu și-a tăiat piciorul într-o scoică. Nimic grav, dar au fost multe lacrimi, panică și sânge pe nisip, pe care încercam să-l ascund cât mai repede cu mâinile, cu vorbele și cu toată atenția mea. Îl țineam în brațe, încercând în același timp să o liniștesc pe nepoata mai mare, care se speriase și ea. Când fiica mea s-a întors de la plimbare — abia atunci am aflat întâmplător că ea și ginerele meu se plimbaseră cu barca cu motor — s-a uitat doar fugitiv și a spus:
— Ei bine, acum totul este în regulă.
Și s-a dus să se schimbe.
Atunci ceva s-a mișcat liniștit în interiorul meu, deși încă nu știam exact ce.
În a cincea zi m-am surprins în bucătărie curățând cartofi automat, deși eram „în vacanță la mare”. În aceeași seară le-am auzit întâmplător conversația: apartamentul era scump, iar călătoria fusese planificată încă de la început ca vacanța lor, odihna lor, libertatea lor.
Și dintr-odată am văzut clar:
eu nu făceam parte din vacanță.
