— Temporar? — râse Andrei, cu un râs forțat, ca un sunet lipsit de ancoră. — Și atunci?
Avocatul a făcut o scurtă pauză. O liniște rece s-a așternut peste bănci, de parcă aerul ar fi înghețat în mijlocul nostru.
— Atunci copilul nenăscut devine moștenitorul principal. Dacă tatăl este considerat incompatibil din punct de vedere moral sau juridic, îngrijirea și administrarea succesiunii rămân în mâinile mamei defunctei.
Raluca a pălit. Buzele i s-au mișcat mecanic.
— Ce prostie e asta? — a șoptit, fără să-și poată stăpâni disprețul speriat.
Mihai a deschis apoi plicul mai mare, cel pe care îl ținuse separat, cu un gest de care se temuse până și hârtia.
— Mai este ceva. O declarație scrisă și semnată de Ana, cu două săptămâni înainte de moartea ei.
Biserica a amuțit. Chiar și lumânările păreau să clipească mai încet.
„Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt aici”, a scris Ana. „Mi-e frică, dar nu vreau ca mama și copilul meu să rămână în mâinile unui bărbat brutal și mincinos”.
Am oftat, iar sunetul acela mi-a scăpat fără voia mea, ca un val care se sparge de țărm.
— „Atașez fotografii, mesaje și un raport medico-legal”, a continuat avocatul, „care confirmă violența domestică”.
Andrei a început să țipe, dezlănțuit, dar nimeni nu l-a mai ascultat. Două rude s-au ridicat și au făcut un pas înapoi, ca și cum abia atunci l-ar fi văzut cu adevărat.
— „În plus”, a încheiat Mihai, „Ana a cerut ca această declarație să fie citită public. Aici. Astăzi.”
