Doar lacrimi.
— N-am vrut să văd ce se întâmpla, mi-a spus.
Pentru prima dată am crezut-o.
Au trecut aproape opt luni.
Matei locuiește acum cu mama lui, dar petrece multe weekenduri la mine.
În continuare preferă pătura albastră.
În continuare verifică uneori dacă ușa este încuiată.
Dar râde din nou.
Iese cu prietenii.
Joacă fotbal.
Are iar zece ani, nu povara unui om mare.
Într-o seară, când îl duceam acasă după un film, m-a întrebat:
— Mătușă, tu chiar ai crezut că sunt un copil care inventează povești?
M-am oprit la semafor și am simțit nodul acela vechi în gât.
— Da, am spus sincer. Și îmi pare rău.
A tăcut câteva secunde.
Apoi mi-a zâmbit.
— E bine. Nici eu nu mai credeam că mă ascultă cineva.
Am rămas cu mâinile pe volan și cu ochii umezi.
Pentru că adevărul era simplu și dureros.
În noaptea aceea, ceea ce l-a salvat pe Matei nu a fost curajul unui adult.
A fost curajul unui copil de zece ani care, înghețat și speriat, a continuat să meargă prin întuneric până la singura ușă despre care era sigur că se va deschide.
