O resto si pe aver rig
Am zâmbit, am dat din cap și am jucat rolul mamei naive. Ea credea că nu știu. Dar eu știam. Mihai mă învățase tot, chiar și fără cuvinte.
Într-o seară a venit din nou, cu o geantă mare și un ton cald: „Mă gândeam că poate ar fi bine să stau aici o vreme, să fim aproape de Darius, știi, pentru stabilitate.”
Am privit-o și i-am răspuns domol: „Desigur, Sofia. Doar că această casă e, acum, pe numele meu. Oricine stă aici o face numai cu acordul meu.”
Preț de o clipă, chipul i s-a schimbat. A clipit des, și-a aranjat grăbit părul, apoi a rostit, cu vocea aceea moale pe care o folosea când încerca să manipuleze: „Nu trebuie să ne complicăm, Maria. Tot ce e al lui Mihai trebuie să rămână în familie.”
„Exact,” i-am răspuns. „Și eu sunt familia.”
A plecat în seara aceea, trântind ușa mai tare decât și-ar fi dorit. Darius, speriat, a coborât din cameră. L-am strâns la piept și i-am spus: „Totul e bine, puiule. Tatăl tău ți-a lăsat ceva mult mai important decât jucării sau bani. Te-a lăsat pe tine în grija mea.”
