La câțiva pași de fetiță se afla Andreea, fosta soție. Prezența ei, discretă și concentrată pe lista de cumpărături, a adăugat greutate acelui moment. În aceeași clipă, toate frazele rostite de el în ultimii ani — acele „nu am copii” — au căpătat altă greutate. Nu mai păreau simple cuvinte, ci o barieră care se fisura sub privirea unui copil.
Își simțea palmele reci pe cutia cu medicamente. A privit din nou fetița: aceeași nuanță de ochi, același joc al zâmbetului, aceeași gropiță care apărea de fiecare dată când colțul gurii urca puțin. Fiecare detaliu îi confirma ceea ce inima începuse deja să șoptească. Între întrebări nerostite și emoții greu de ordonat, timpul părea să curgă altfel.
În jur, oamenii își vedeau de treabă, iar farmacista anunța, pe rând, numerele de ordine. Luminile reci continuau să cadă egal peste rafturi, iar în aer plutea mirosul tonic al cremei mentolate. Dincolo de toate acestea, rămânea privirea unei fetițe și liniștea densă dintre doi adulți care se prefăcuseră, prea mult timp, că nu au nimic de spus.
În clipa aceea, rutina unei zile obișnuite s-a fisurat. Iar într-o sală luminată de neoane, printre cutii ordonate pe categorii, un bărbat a ținut mai strâns punga cu medicamente și a întâlnit, poate fără să-și propună, cea mai grea întrebare a ultimilor ani.
