Ion îndrepta gardul, îndrepta și cotețul găinilor, și repara bicicleta stricată a lui David, piesă cu piesă.
Seara, se adunau toți patru pe banca din fața casei și stăteau de vorbă până târziu, lăsând timpul să curgă lin.
David râdea din ce în ce mai des, fără să se mai ferească.
Ana începea, în sfârșit, să doarmă mai liniștită, cu somn adânc, fără tresăriri.
Iar bătrânii, de parcă ar fi fost atinși de o vrajă blândă, păreau că întineresc cu fiecare zi.
Dar liniștea lor n-a durat mult.
Într-o după-amiază rece de noiembrie, o mașină neagră a oprit, tăios, în fața porții.
Din ea au coborât un bărbat și o femeie bine îmbrăcați, țepeni, cu priviri reci.
Elena a înghețat în clipa în care i-a văzut.
— Copiii noștri… — a șoptit ea, mai mult pentru sine, ca o rană veche care se redeschide.
Fiul și nora lor.
Oameni care nu-i mai căutaseră de aproape șase ani, absenți până atunci din orice sărbătoare și din orice necaz.
Bărbatul s-a uitat peste curte cu un dispreț care a zgâriat aerul.
— Deci aici ați ajuns.
Ion și-a strâns pumnii, înfrânându-și, cu greu, tot ce i se ridica în gât.
Ana a simțit tensiunea, grea și lipicioasă, fără să priceapă pe deplin toate firele care o țeseau.
Nora Elenei și-a ridicat ochelarii de soare pe cap și a vorbit rece:
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
