Mama era slabă, slăbită, cu ochii adânciți în orbite și mâini tremurânde. Părul îi era subțire și legat neglijent la spate. A încercat să zâmbească văzându-ne, dar zâmbetul i-a dispărut.
„Ați venit…” a mormăit ea.
Am intrat. Era frig și mirosea a umezeală. Pe masă zăcea o bucată de pâine veche și un borcan aproape gol. Niciun semn de mobilă nouă, niciun semn de bunăstare.
Melania a izbucnit în lacrimi.
„Mamă… unde sunt banii?”
Mama s-a așezat încet pe un scaun și și-a coborât capul. A tăcut mult timp. Prea mult timp.
Apoi ne-a spus.
Ani de zile, banii noștri nu au ajuns niciodată la ea. Unchiul meu, „doar ca să ajute”, se ocupa de transferuri. Un vecin „de încredere” îi lua cardul. Facturi inventate, datorii care nu existau, promisiuni deșarte.
Mama primea doar firimituri. Restul mergea în buzunarele altora.
Am simțit cum mi se slăbesc genunchii. Milioanele noastre. Nopțile mele nedormite. Șantierele din Dubai. Totul furat sub pretextul îngrijorării.
„De ce nu ne-ați spus?”, am întrebat, cu vocea frântă.
