La 6:15, mi-am făcut cafeaua în aceeași cană albastră. O țineam între palme, ca pe o mărturie a vremurilor trecute. Literele aurii se șterseseră atât de tare, încât „Cea mai bună mamă” devenise „Cea mai bună mam”. O literă lipsă, ca o mică rană invizibilă peste care treci cu degetul, fără să doară mai puțin.
„Măcar tu îți mai amintești de mine”, i-am spus cănii, încet, ca și cum m-ar fi putut auzi. Uneori, lucrurile care rămân lângă noi știu mai multe decât oamenii care pleacă. Iar tăcerea lor, oricât de simplă, ține loc de îmbrățișare.
Crescusem trei copii singură: Denise, Carla și Benjamin. Știu ce înseamnă să-ți împarți ziua în două joburi și tot să-ți rămână timp pentru nopțile lungi, cu febră și teamă. Să fii acolo la dezamăgiri, să le strângi umerii când plâng, să le ții fruntea când ard. Să alergi între responsabilități ca între două țărmuri, fără să lași pe nimeni să se ude.
Au fost atâtea serbări școlare unde am aplaudat prea tare, în primul rând sau după un stâlp, fiindcă trebuia să o facă cineva. Palmele îmi ardeau, dar inima mi-era plină. Întotdeauna am știut să bat din palme pentru ei, chiar și când nu era la modă, chiar și când restul lumii avea altceva de făcut.
Și-apoi, liniștea a crescut încet, an cu an. Mesajele s-au rărit, vizitele s-au subțiat, iar eu am învățat să-mi așez zilele cu grijă, ca pe niște farfurii pe care nu vrei să le spargi. Am rămas cu obiceiuri mici: cafeaua la 6:15, ecranul verificat pe la și un sfert, aceeași cană, aceeași speranță mică, dar încăpățânată.
Ziua în care am câștigat la loterie nu a schimbat nimic în bucătăria mea. Cafeaua a curs la fel, iar cana a încăput la fel de bine în mâna mea. Ce s-a schimbat a fost bătăile în ușă, de parcă toți ar fi găsit brusc aceeași adresă, același drum înapoi. Zâmbete curioase, întrebări ambalate frumos, planuri rostite între două îmbrățișări.
