— Ai văzut? Fata Mariei e doctor la oraș.
Unii o opreau pe uliță și o întrebau cu speranță dacă Andreea mai primește pacienți; alții îi povesteau uimiți cum vorbește blând cu bătrânii și câtă răbdare are cu oamenii necăjiți.
Maria asculta și zâmbea în tăcere, ca și cum fiecare cuvânt rostit de ei confirma, încă o dată, ce simțise mereu.
Nu avea nevoie de laude sau de aplauze.
Știa deja, în adâncul inimii, cine este fata ei.
Într-o seară, Andreea s-a întors acasă, în sat, cu o plasă grea, plină de medicamente și alimente pentru vecina bătrână care nu mai putea merge.
Maria a rămas în prag, privind-o fără să intervină, ca și cum n-ar fi vrut să rupă farmecul acelei imagini.
Și atunci i s-au întors în minte, limpede, toate zilele în care Andreea învăța la lumina slabă din bucătărie, cu degetele înțepenite de frig și caietele pline de notițe mărunte.
Și-a amintit diminețile în care pleca flămândă la școală, hotărâtă să nu risipească niciun leu, ca și cum fiecare ban salvat ar fi fost o cărămidă în plus la temelia viitorului.
Și serile în care o auzea spunând, cu aceeași încăpățânare blândă:
— Mamă, într-o zi o să fie mai bine.
Și fusese.
Nu pentru că viața se înmuiase brusc.
