Atunci înțelege altfel anii solitari: nu ca pe o probă de rezistență pierdută, ci ca pe un sezon liniștit în care rădăcinile s-au așezat adânc. Faptele mărunte – o cană de ceai pregătită exact la timp, o frază spusă fără grabă, un „rămân aici încă puțin” – sunt punți pe care le recunoaște cu uimire. Și, pe măsură ce le traversează, descoperă că spațiul din inima ei, cândva o „cameră liniștită”, are ferestre care se deschid larg către miros de iarbă udă și către pașii altcuiva ce vin la întâlnire.
Citește și:
