L-am deschis cu degetele tremurânde. Înăuntru era o scrisoare scrisă de mână.
„Puiule, Dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt. Să nu fii supărată pe mine. Am spus «nu ne permitem» nu pentru că nu aveam, ci pentru că voiam să știi valoarea fiecărui lucru. Am vrut să te văd crescând om, nu răsfățată. Tot ce am făcut, am făcut din dragoste. Banii mei sunt acum ai tăi. Folosește-i cu cap. Dar, mai ales, folosește-ți inima.”
Am izbucnit în plâns în mijlocul cafenelei.
Bunicul meu, omul care purta haine vechi și își număra fiecare leu, fusese în tăcere unul dintre cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut.
În zilele următoare, am aflat tot.
Casa era achitată integral. Exista un cont pe numele meu. Și o cerere de bursă deja depusă, semnată de el, „în caz că nu mai apuc”.
Atunci am înțeles.
Nu m-a mințit ca să mă rănească. M-a protejat. M-a crescut drept.
Astăzi, când mă uit la hainele mele simple și la telefonul vechi pe care încă îl folosesc, nu mai simt rușine.
Simt mândrie.
Pentru că am fost crescută de un om care a știut ce contează cu adevărat.
Și pentru că, deși nu mai e lângă mine, bunicul meu continuă să-mi fie busola.
