Pentru că pista pe care tocmai aterizase nu era „liberă”. Sub ea se afla un depozit vechi de muniție, clasificat. Dacă s-ar fi prăbușit acolo, informația n-ar fi ajuns niciodată la presă. Totul urma să fie îngropat în tăcere.
Radu a ales alt drum.
A ales viețile oamenilor.
„Știați că riscați ani grei de pușcărie?”, l-a întrebat un bărbat în costum, fără insignă, privind rece peste dosarele îngrămădite.
„Știam că risc să moară 300 de oameni dacă nu fac nimic”, a răspuns Radu, fără să clipească.
A urmat o noapte întreagă de audieri. Telefoane care sunau scurt și se închideau brusc. Uși trântite. Pași grăbiți pe hol. Șoapte tăiate la mijloc.
În cele din urmă, ușa s-a deschis.
A intrat o femeie în uniformă, cu cearcăne adânci și privirea grea.
„Domnule căpitan… sunteți liber.”
Fără scuze. Fără mulțumiri.
A doua zi, știrile au explodat. Pasagerii au povestit. Filmările au apărut. Strada a început să murmure, apoi să strige. Pe rețelele sociale, numele lui Radu Ionescu era peste tot.
În fața Autorității Aeronautice din București, cineva a lipit pe gard o coală mare, scrisă cu markerul gros:
