Orgoliul a crescut.
Distanța a crescut.
Iar timpul trecea fără să întrebe pe nimeni dacă este pregătit.
În tot acest timp, viața mergea înainte.
Eu îmbătrâneam.
El îmbătrânea.
Dar niciunul dintre noi nu observa cât de prețios devenea fiecare an.
Un telefon care m-a schimbat Într-o zi am primit un telefon.
Nu era o veste dramatică.
Nu era un accident.
Nu era o tragedie.
Era ceva mult mai simplu.
Mi s-a spus doar că tatăl meu nu mai este la fel de puternic ca înainte.
Pentru prima dată am realizat că omul pe care îl vedeam invincibil începea să îmbătrânească.
Mâinile care mă ridicaseră când eram copil tremurau acum.
Pașii lui erau mai lenți.
Privirea lui era mai obosită.
Atunci am înțeles ceva.
Timpul nu așteaptă.
Prima întâlnire după mult timp Când l-am văzut din nou, am simțit un nod în gât.
Nu mai era bărbatul uriaș din amintirile mele.
Era doar tatăl meu.
Un om care făcuse greșeli.
La fel ca mine.
Am stat câteva secunde fără să spunem nimic.
Apoi el a zâmbit.
Un zâmbet simplu.
Un zâmbet pe care îl cunoșteam din copilărie.
Și toate zidurile pe care le construisem ani întregi au început să se prăbușească.
Cuvintele pe care trebuia să le spunem
Nu am avut nevoie de discursuri lungi.
Nu am avut nevoie de explicații complicate.
