În mintea mea se loveau două planuri: promisiunea unui ajutor temporar, asumat cu bună-credință, și cererea atât de clară de a reda casei statutul ei firesc. „Proprietara a cerut recuperarea locuinței” — cuvintele acestea au așezat, ca pe un raft, tot ce era de așezat: nu era vorba nici de răzbunare, nici de grabă, nici de presiune. Era, pur și simplu, revenirea la ceea ce fusese stabilit de la început.
Replica Georgianei, aprigă și neînduplecată, m-a lovit ca o întrebare fără răspuns. „Casa asta e a noastră!” — cuvintele ei contraziceau nu doar hârtia, nu doar amintirile, ci până și înțelesul gestului meu de atunci. În spatele lor se simțea teamă, poate neputință, poate obișnuința de a numi „acasă” locul în care trăiseră în acești ani. Însă pentru mine, „acasă” rămânea ceea ce fusese mereu: casa părinților mei.
Iar Paul, cu vocea lui ridicată, a aruncat în aer scântei care n-au făcut decât să aprindă tensiunea. N-am să pun în gura lui cuvinte pe care nu le-am reținut; e de ajuns să spun că strigătul lui a schimbat vibrația din încăpere. Un ton aspru, apăsat, care a transformat discuția într-o confruntare.
În adâncul meu, am păstrat aceeași idee, una singură, pe care n-am încetat s-o repet: nu cer altceva decât să recuperez ceea ce mi se cuvine. Îmi doream ca lucrurile să se așeze fără răni, fără umbre, fără cuvinte nepotrivite. Să ne întoarcem, pur și simplu, la înțelegerea inițială.
Poate că, în timp, limitele s-au estompat, cuvintele s-au uitat, iar obișnuința a început să semene cu dreptul. Însă liniștea cu care administratorul a rostit acel „Proprietara a cerut recuperarea locuinței” a pus, în sfârșit, lucrurile în ordinea lor firească. Iar eu am rămas la aceeași hotărâre: să-mi iau casa înapoi, exact așa cum am stabilit de la început — fără alt gând decât acela al dreptății simple.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
