Ajunsă la spital, Ana își vede copilul conectat la perfuzii, iar pe hol o așteaptă întrebările grele ale partenerului. Radu, privindu-o direct:
— De ce nu mi-ai spus adevărul?
În salon, Sofia, mezina, desenează tăcut. Observația ei adaugă o nuanță pe care adulții o evită.
— Mami, fata aceea drăguță a plâns când au plecat doctorii.
Ana tace. În minte se rostogolesc imagini cu tânăra cu părul prins simplu, uniforma modestă și un zâmbet reținut. O frică veche reapare: aceea de a-și da viața peste cap, de a fi judecată, de a-l pierde pe Radu. Întrebarea care erodează tăcerea capătă glas:
— Cum o cheamă?
Ani de tăcere și o căutare la 3 dimineața Noaptea aceea nu aduce somn. La ora trei, Ana deschide Facebook și verifică pagina localului unde lucrează tânăra. Găsește o fotografie de echipă, iar în spate, un zâmbet timid care o lovește direct. Urmează profilul: puține imagini, câteva alături de o femeie în vârstă — probabil mama adoptivă — și o postare cu diploma de la Asistență Medicală. În fața ecranului, Ana plânge: fiica ei a ales o profesie dedicată grijii pentru ceilalți, în timp ce ea a ales, cândva, tăcerea.
Scrie un mesaj, îl șterge, îl rescrie. De zece ori. Apoi, doar două cuvinte care atârnă greu.
„Îmi pare rău.”
