Lacrimile mi-au început să curgă fără să le pot opri.
„Mi-au spus că ai murit…” am șoptit. „Nu m-au lăsat nici măcar să te țin în brațe…”
Andrei s-a apropiat încet.
„Știu că nu ai avut de ales,” a spus el. „Și eu am crescut cu golul ăsta… fără să știu exact ce lipsește.”
Pentru prima dată în 21 de ani, durerea aceea surdă din mine a început să se dezlege.
Nu dispărea.
Dar se transforma.
„Îmi pare rău,” am spus, printre lacrimi. „Pentru tot.”
El a dat ușor din cap.
„Nu e vina ta.”
Am stat acolo, unul în fața celuilalt, ca doi străini legați de același trecut.
Apoi, fără să spună nimic, m-a îmbrățișat.
Și în momentul acela, ceva s-a rupt în mine.
Dar nu în sensul rău.
Ci ca și cum, în sfârșit, o parte din mine revenea acasă.
În zilele care au urmat, am vorbit ore întregi.
Despre copilăria lui. Despre viața mea. Despre minciunile care ne-au despărțit.
Tatăl meu a încercat să ne oprească.
A ridicat tonul, a negat, a inventat.
