— Nici vorbă, a spus el, așezând cardul pe masă cu o naturalețe care nu avea nimic din aroganță. — Un bărbat plătește la prima întâlnire.
Am zâmbit. Nu zâmbetul era pentru gest în sine, ci pentru felul în care a făcut-o: fără să pară că se laudă, fără teatralitate, doar cu o certitudine liniștitoare. Gestul acesta mic, dar bine purtat, m-a impresionat mai mult decât m-aș fi așteptat.
Am plecat acasă cu o senzație pe care nu o mai avusesem de mult: aceea că poate, de data aceasta, ar putea fi diferit. Nu era un sentiment grandios, ci o licărire fragilă a speranței, un gând blând care îmi spunea că întâlnirea nu fusese doar o seară plăcută, ci începutul a ceva real.
A doua zi dimineață, rutina obișnuită s-a desfășurat aproape mecanic: mi-am făcut cafeaua, m-am așezat la masă și, din obișnuință, am luat telefonul. Aveam un mesaj de la el. M-am oprit o clipă, apoi am zâmbit dinainte de a deschide conversația. Zâmbetul acela a fost sincer și firesc, încărcat de curiozitate și de o ușurare caldă.
Gândurile mi s-au turuit în minte în clipele acelea: nu știam încă ce urma să conțină mesajul, dar eram pregătită să-l primesc. Acel simplu semnal pe ecran — numele lui, o notificare — a avut ceva aproape magic. Mi-a plăcut ideea că, undeva acolo, în acea dimineață, el își petrecuse timpul gândindu-se la noi, suficient încât să îmi scrie.
