În acel moment, lumea s-a oprit.
Nu mai auzeam nimic.
Nu mai vedeam nimic.
Doar acele două cuvinte.
Parcă timpul înghețase.
Șocul care mi-a schimbat viața Am ieșit din cabinet fără să știu cum.
Oamenii mergeau pe holuri.
Asistentele își făceau treaba.
Copiii râdeau în sala de așteptare.
Iar eu simțeam că lumea mea se prăbușește.
M-am așezat pe o bancă.
Am început să plâng.
Nu de durere.
Ci de frică.
O frică pe care nu o mai simțisem niciodată.
Frica de necunoscut.
Frica de viitor.
Frica de a pierde tot ceea ce iubesc.
Cum le-am spus celor dragi Acesta a fost unul dintre cele mai grele momente.
Cum îi spui familiei tale că viața s-a schimbat?
Cum îi privești în ochi și le spui că urmează o luptă grea?
Când le-am dat vestea, au început să plângă.
Soțul meu.
Fiecare încerca să fie puternic pentru ceilalți.
Dar puteam vedea durerea în ochii lor.
Primele zile după diagnostic Nu am dormit aproape deloc.
Stăteam trează noaptea.
Priveam tavanul.
Mă gândeam la toate lucrurile pe care nu le făcusem.
La toate locurile pe care voiam să le văd.
La toate momentele pe care speram să le trăiesc.
Fiecare zgomot al casei părea mai puternic.
Fiecare clipă avea o greutate nouă.
Începutul tratamentului Au urmat consultații peste consultații.
Planuri de tratament.
Investigații.
Spitalizări.
Am întâlnit oameni extraordinari.
Medici dedicați.
Asistente care ofereau speranță printr-un simplu zâmbet.
Pacienți care luptau în fiecare zi.
Unii erau mai tineri decât mine.
Alții mai în vârstă.
Toți aveau aceeași dorință.
Să continue să trăiască.
Zilele în care am vrut să renunț Au existat momente grele.
Momente în care nu mai aveam energie.
Momente în care plângeam singură.
Momente în care mă întrebam de ce.
De ce acum?
De ce familia mea?
Nu găseam răspunsuri.
