— Procedurile sunt proceduri, spuse agentul. Când a ajuns sesizarea, am verificat. Când am vorbit cu fiica dumneavoastră, ne-a spus de ce făcea asta.
M-am uitat fix la el.
— De ce făcea asta, domnule agent?
M-a privit o clipă.
— Ne-a povestit tot. Trebuia doar să ne asigurăm că era adevărat.
Înainte să pot răspunde, am auzit pași pe scări. Ilinca a apărut pe hol, încă purtând rochia de absolvire, și a încremenit când a văzut polițiștii.
— Bună, tată, spuse încet. Oricum voiam să-ți spun în seara asta.
— Biluța, ce se întâmplă?
Ilinca nu a răspuns imediat. În schimb, a spus:
— Pot să-ți arăt mai întâi ceva?
A fugit la etaj înainte să apuc să spun ceva.
S-a întors cu o cutie de pantofi. Era veche, ușor îndoită într-un colț. A pus-o pe masa din bucătărie în fața mea ca și cum era ceva fragil.
Am recunoscut-o imediat ce am văzut scrisul de pe margine.
Era al meu.
De demult.
Înăuntru erau hârtii împăturite și răsîmpăturite până când cutele se înmuiaseră. Un caiet vechi, cu coperta îndoită într-un colț. Iar deasupra tuturor, un plic la care nu mă mai gândisem de aproape optsprezece ani.
L-am luat încet.
Îl deschisesem o singură dată, cu ani în urmă, apoi îl ascunsesem ca pe ceva la care nu-mi permiteam să mă mai gândesc.
Era scrisoarea de admitere la una dintre cele mai bune facultăți de inginerie din țară. O primisem la șaptesprezece ani, în aceeași primăvară în care se născuse Ilinca, și o pusesem pe un raft, fără să o mai ating vreodată, pentru că erau lucruri mai urgente de rezolvat.
Nici măcar nu-mi aminteam că o pusesem în cutia aceea.
Și cu siguranță nu-mi aminteam unde ajunsese cutia.
— Nu ar fi trebuit să o deschid… dar am făcut-o, spuse Ilinca. Am găsit-o când căutam decorațiunile de Halloween, în noiembrie. Nu scotoceam. Era pur și simplu acolo.
A inspirat tremurat.
— Am citit tot ce era în cutie, tată. Scrisoarea. Caietul. Tot.
Partea care m-a lovit cel mai tare a fost caietul.
Uitasem complet de el.
Îl păstrasem la șaptesprezece ani, un simplu caiet cu spirală, plin de planuri, schițe și idei pe jumătate formate, genul de lucruri pe care un băiat le scrie când încă mai crede că totul este posibil.
Planuri de carieră.
Calcule de buget.
Schița unei case pe care aveam să o construiesc într-o zi.
Nu îl mai privisem de optsprezece ani.
— Aveai toate planurile astea, tată, spuse ea. Și apoi am apărut eu, iar tu le-ai pus pe toate într-o cutie și nu ai mai vorbit niciodată despre ele. Nici măcar o dată. Ai mers doar mai departe.
Am încercat să spun ceva, dar nu știam de unde să încep.
— Mereu mi-ai spus că pot deveni orice, tată. Dar nu mi-ai spus niciodată la ce ai renunțat ca să faci asta posibil.
Cei doi polițiști din sufrageria mea deveniseră foarte tăcuți, iar eu uitasem complet că erau acolo.
Ilinca începuse să meargă pe șantier din ianuarie. Ture de noapte în weekend și câteva seri în timpul săptămânii, adunând câte ore putea între școală și restul vieții ei.
Îi spusese șefului de echipă că strânge bani pentru ceva anume, iar omul o lăsase să rămână neoficial, parțial fiindcă muncea enorm și parțial, bănuiesc, fiindcă era un om bun.
Luase și alte două joburi part-time: unul într-o cafenea și unul plimbând câinii unui vecin trei dimineți pe săptămână. Pusese fiecare leu într-un plic pe care scrisese:
Pentru tata.
Apoi Ilinca a împins un plic pe masă. Alb, curat, cu numele meu întreg scris pe față, în scrisul ei.
Mâinile îmi tremurau când l-am luat.
Ea mă privea așa cum mă privea când eram mică și îi împachetam cadourile de ziua ei, cu acea atenție specială, ținându-și respirația.
— Am aplicat pentru tine, tată, spuse ea. Am explicat tot. Ei au spus că programul a fost creat exact pentru situații ca a ta.
Am întors plicul.
