Nu pune întrebări.
O resto si pe aver rig
Am rămas însărcinată în anii aceia când orice părea posibil și nimic nu părea iremediabil. Sentimentul era copleșitor, dar la fel erau și teama și rușinea. Familia mea a fost speriată, iar eu m-am trezit brusc într-un rol pe care nu-l planificasem: acela de mamă tânără, singură.
Lumea din jur nu a înțeles prea mult. Unii m-au judecat, alții au întors privirea. Vlad a dispărut încet din viața noastră, cu scuze și promisiuni care nu s-au mai concretizat. Eu am rămas cu sarcina, cu deciziile de luat și cu grija pentru viitorul unui copil care urma să vină pe lume.
Am născut un băiat. L-am iubit cu o dragoste pe care nu o știam până atunci — o dragoste construită din nopți nedormite, din temeri, din speranțe mici și mari. I-am dat numele pe care îl iubeam și l-am crescut cum m-am priceput: muncind, plângând, zâmbind, făcând compromisuri pentru ca el să aibă tot ce-i trebuia.
Anii au trecut. Am făcut compromisuri cu planurile mele; facultatea a așteptat, călătoriile au fost amânate, dar copilul meu nu a simțit lipsa iubirii. El a crescut cu mine, cu sacrificiile mele, cu poveștile mele. L-am învățat să fie curajos, să fie cinstit, să-și asume ce i se întâmplă.
Pe măsură ce băiatul a ajuns la vârsta adolescentină, a început să-și pună întrebări. Întrebări despre rădăcini, despre numele tatălui, despre de ce lucrurile nu erau ca la alți copii. Le-am răspuns cum am putut, cu sinceritate și blândețe, dar fără toate detaliile pe care le-ar fi dorit.
