Apoi Hannah a rămas însărcinată. Apoi gemenii s-au născut prematur. Viața și-a făcut loc, cu tot ce aduce ea.
La început, chiar am trecut peste.
Însă, cu timpul, scuzele au început să tot apară. „Băieții abia își revin după o răceală.” „Avem echipe de muncitori toată săptămâna.” „La noi vin diseară niște clienți de-ai lui Preston.”
„Îmi pare rău, Margaret, dar Hannah e obosită după o zi plină.” „E mai simplu dacă venim noi la tine.” De câteva ori m-am oferit să dau oricum o fugă până la ei, dar Hannah găsea imediat alt motiv să amâne. În cele din urmă, am renunțat să mai întreb. Mi-am văzut nepoții în parcuri, în restaurante și în apartamentul meu, dar nu în casa lor.
Scuzele se tot înmulțeau.
După o vreme, golurile dintre scuze le-a umplut nesiguranța. Am ajuns să cred că Hannah se rușinează cu mine, cu uniforma mea de fabrică, cu mașina aceea veche și cu apartamentul mic, cu țevile care scârțâie. Apoi, ieri după-amiază, un mesaj vocal a schimbat totul.
Tocmai intrasem pe ușă, după muncă, când am primit o notificare pe Messenger. Am dat play cât timp încălzeam la microunde niște resturi, iar la început a părut o înregistrare făcută din greșeală.
Nesiguranța umpluse deja golurile.
Mai întâi am auzit sunete înfundate. Desene animate pe fundal, chicotitul unuia dintre băieți și roțile unei jucării trosnind pe podeaua de lemn. De curând, gemenii deveniseră obsedați să înregistreze tot felul de lucruri. Filmarea arăta doar tavanul, ca și cum telefonul stătea pe spate, cu ecranul în sus.
Eram gata să șterg mesajul când au apărut voci de adulți. Am recunoscut imediat vocea mamei lui Preston. „De ce nu vine niciodată mama Hannei aici?” a întrebat ea. Am încremenit.
La început, doar sunete înfundate.
