Dar victoria nu s-a oprit la bani.
Octavian a desființat contractul cu firma respectivă.
A înființat, în schimb, un departament intern dedicat curățeniei.
Au fost introduse contracte clare. Opt ore reale de muncă. Salariu stabil de 250 de lei pe zi. Orele suplimentare plătite corect.
Și o regulă scrisă simplu, cu litere vizibile, pe peretele din spatele biroului:
„Nimeni nu e prea mic ca să fie tratat cu respect.”
Fotoliul din piele a rămas în încăpere.
Dar nu mai era un teritoriu interzis, un simbol al puterii absolute.
Într-o zi, Roxana a intrat în birou nu ca femeie de serviciu, ci ca responsabilă de echipă. Atmosfera era alta, mai curată în felul ei.
Octavian era la telefon. Ea i-a zâmbit și i-a spus simplu:
„Domnule Sălceanu, pot să stau jos două minute?”
El a ridicat privirea.
Și, pentru prima dată, a zâmbit și el.
Pentru că uneori nu e nevoie de o revoluție uriașă.
E nevoie doar de un om care spune adevărul.
Și de altul care îl ascultă.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
