Eu livram comenzi pe un scuter vechi, care pornea greu dimineața și se oprea din când în când la semafor. Viața mea de zi cu zi era o succesiune de ture, credite mici și nopți în care încercam să adorm cu gândul la facturi.
În ziua aceea, după o livrare într-un cartier bun din București, am observat că într-una dintre pungile returnate rămăsese ceva. La început am crezut că este un ambalaj uitat.
Când am desfăcut punga, am văzut brățara. Pentru câteva secunde, nu am mai respirat. O țineam în palmă și o priveam ca pe o promisiune de rezolvare a tuturor problemelor.
M-am gândit imediat la Matei. La inhalator. La sirop. La pastile. La nopțile în care îi ascultam respirația și mă rugam să nu se agraveze. M-am gândit și la mine, la oboseala mea, la umilințele înghițite, la faptul că nimeni nu m-ar fi suspectat imediat dacă aș fi păstrat-o.
Poate aș fi putut să o vând. Poate aș fi rezolvat totul pentru o vreme. Ideea asta îmi trecea prin minte cu aceeași rapiditate cu care îmi bătuse inima în acele clipe.
Dar nu am făcut-o.
Am luat bonul, am căutat adresa și numărul comenzii. Am sunat. După câteva încercări, am reușit să dau de femeia care primise mâncarea.
