O resto si pe aver rig
Când a venit anul balului meu, mama nu a spus nimic. N-a întrebat, n-a sugerat, n-a forțat. Doar a rămas aceeași: atentă, discretă, prezentă. Eu, în schimb, m-am trezit gândindu-mă obsesiv la ea. La seara pe care nu a avut-o. La rochia cu sclipici pe care a pus-o pe raftul cu „poate cândva” și nu a mai coborât-o niciodată. La notițele ei pentru GED, subliniate cu pixul, și la somnul meu liniștit pe canapeaua îngustă, în timp ce ea își împărțea viața în învățat, muncă și dragoste. În tot acest timp, am simțit cum se strânge în mine o dorință simplă: să-i dau înapoi un fragment din ce a pierdut din cauza mea.
Am trecut prin pregătirile pentru bal cu mintea plină de ea. Nu mă gândeam la lumini, muzică sau fotografii, ci la felul în care ar arăta fericirea pe chipul ei, dacă ar trăi, măcar o dată, seara la care renunțase. Balul meu s-a transformat, în tăcere, în șansa ei. Îmi închipuiam cum ar păși, cu bărbia sus, fără să-și ceară scuze pentru nimic. Toate aceste gânduri au crescut până când, într-o seară, am știut că nu mai pot aștepta.
Într-o seară obișnuită, fără vreo ocazie anume, m-am așezat în fața ei. Nu am construit discursuri, nu am pregătit povești. Am lăsat să iasă exact gândul care îmi pusese zilele în mișcare.
— Mamă… tu ți-ai ratat balul din cauza mea. Vreau să vii la al meu. Cu mine.
