—Știi ce e cel mai grav? Nu faptul că ai tăiat niște cauciucuri de câteva sute de lei. Nu încălcarea legii, oricât de clară ar fi. Ci că ai purtat uniforma asta crezând că îți dă dreptul să umilești oameni.
Agentului îi tremurau palmele.
Atunci, unul dintre ofițerii din echipa de control i-a ridicat arma din toc și i-a luat insigna.
—Sunteți suspendat, cu efect imediat.
Marius a părut că-și pierde picioarele.
—Vă rog… am familie… copii…
Andreea l-a privit câteva secunde, fără să clipească.
—Și cei pe care i-ai speriat aveau familie.
Lacrimile i-au urcat în ochi și au început să-i curgă pe obraji.
Pentru prima oară în ziua aceea, nu mai părea stăpân pe nimic. Nu mai era același om care râdea pe marginea drumului.
Era doar un bărbat înspăimântat, rămas fără putere.
Andreea s-a întors spre ceilalți din curte.
—Uniforma asta nu vă face mai presus de oameni. Dacă nu sunteți capabili să respectați cetățenii, nu aveți ce căuta în ea.
Nimeni nu a îndrăznit să ridice ochii.
În timp ce agentul era urcat în mașina echipei de control, Andreea și-a îndreptat sacoul și a privit către clădirea mică, cu tencuiala scorojită.
Ani la rând, oameni simpli trecuseră pe acolo cu frică.
Dar în ziua aceea, pentru prima dată după mult timp, cineva îi făcuse pe cei care abuzau de putere să simtă aceeași frică.
Iar vestea despre ce se întâmplase în Valea Mare a străbătut județul înainte să apună soarele.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
