Am apucat să răspund abia după câteva secunde, cu inima strânsă, ca și cum cineva ar fi apăsat din interior.
La celălalt capăt, respirația ei era sacadată, tăiată în bucăți scurte.
„Trebuie să vii… acum,” a șoptit, abia audibil.
„Ce s-a întâmplat?” am întrebat, deja ridicându-mă în grabă din pat.
„Nu pot să-ți explic la telefon. Te rog… vino.”
Tonul ei nu mai semăna deloc cu furia de ieri. Dispăruse. În loc rămăsese ceva rece, neliniștitor. Frică. Adevărată.
Am ezitat o clipă.
Apoi am plecat.
Drumul până la casa lor mi s-a părut mai lung ca niciodată. Gândurile mi se împrăștiau, fără să se așeze. Oare Andreea era bine? Tatăl vitreg? Sau era doar o nouă încercare de a mă manevra?
Când am ajuns, ușa era întredeschisă.
Am intrat încet, cu atenție.
În sufragerie era liniște. O liniște prea grea.
O resto si pe aver rig
Mama stătea pe un scaun, cu telefonul în mână, mai palidă ca de obicei. Andreea, lângă ea, cu ochii roșii de atâta plâns. Tatăl vitreg se plimba neliniștit de colo-colo.
„Ce se întâmplă?” am întrebat, rămânând în picioare.
Privirea mamei a urcat spre mine.
Și pentru prima dată… nu mai avea aerul acela autoritar.
Părea mică. Neajutorată.
„Avem probleme,” a spus, abia ținându-și vocea.
Am așteptat, încremenită.
„Am făcut niște datorii… mai vechi,” a continuat. „Nu ți-am spus.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
„Ce fel de datorii?”
Tatăl vitreg s-a oprit brusc din mers.
