Nu m-a întrebat nimic. Nici măcar nu a aruncat o privire după mine când am tras ușa în urma mea.
Pe casa scării era liniște. Prea multă liniște, din aceea care apasă pe tâmple și înghite orice sunet.
Am coborât treptele cu un nod în gât, cu două plase pline cu haine și cu senzația că tocmai am pierdut ceva ce nu se mai poate repara niciodată.
La Alina era altfel. M-a întâmpinat cu nerăbdare, dar în ochii ei nu se vedea bucurie. Era tensiune, o nerăbdare mai aproape de neliniște decât de dor.
— Ai venit? Ai rezolvat ceva? — m-a întrebat direct, fără ocolișuri.
Am clătinat din cap. Nu.
O resto si pe aver rig
Nu a zis nimic câteva secunde. Apoi s-a întors brusc și a început să cotrobăie prin sertare, nervoasă, ca și cum ar fi căutat o soluție printre hârtii.
— Nu putem trăi așa, Andrei. Chirii, facturi, copil pe drum… Tu înțelegi în ce ne-ai băgat?
„Ne-ai băgat.” Nu „ne-am băgat”. Cuvintele ei au mușcat din aer.
Am tăcut. Nu mai aveam ce să adaug, iar orice explicație ar fi sunat ca o scuză ieftină.
Zilele au început să semene una cu alta. Dimineața plecam la muncă, seara mă întorceam într-o garsonieră în care nu mă găseam. Pereți subțiri, spațiu strâmt, aerul parcă și el numărat. Alina devenea tot mai agitată. Vorbea întruna despre bani. Despre analize. Despre cât costă fiecare lucru, fiecare drum, fiecare viitor.
— Ai vorbit la bancă? — Ai cerut un împrumut? — Ai întrebat pe cineva de bani?
Întrebări. Doar întrebări. Ca niște ace care tot ciupesc în același loc.
Într-o seară, am găsit-o plângând. Ochii umezi, obrajii încordați.
