Nici în cele mai tandre vise ale ei nu-și închipuise că va auzi acest cuvânt atât de devreme. Nu din partea unui copil abandonat, căruia i se furase copilăria, căldura, siguranța. Și totuși, acel „mamă” spus încet, din inimă, o zgudui mai tare decât orice.
Ochii i se umplură de lacrimi. Îl strânse ușor la piept și îi șopti:
— Sunt aici, puiule. Mereu voi fi aici.
Petrică își sprijini capul pe pieptul ei, iar Anya simți, pentru prima oară, că viața ei prinde un nou sens.
O resto si pe aver rig
După acea zi, lucrurile au început să se schimbe. Încet, dar sigur. Petrică devenea mai încrezător, mai curios. Deși nu vedea lumea cu ochii, o simțea cu fiecare atingere, cu fiecare sunet. Se ghida după pașii ei, după mirosul ceaiului de tei, după cântecele pe care i le fredona în șoaptă.
