Iar în dimineața următoare, ceva s-a întâmplat care a lăsat întregul azil fără cuvinte.
La ora șase și jumătate, când asistenta de serviciu a ieșit pe terasa din spate să ia puțin aer, l-a văzut.
Stătea nemișcat lângă ușa veche de serviciu.
Ca și cum n-ar fi lipsit niciodată.
Blana îi era udă de rouă, iar botul cărunt părea și mai alb decât înainte. Nu lătra. Nu cerea mâncare. Nu privea spre clădire.
Privea doar înainte, liniștit.
Asistenta a rămas încremenită câteva secunde.
— Umbra… ai venit prea târziu, băiete… a șoptit ea.
Câinele și-a întors capul spre ea pentru o clipă, apoi a pornit încet spre grădină.
Câțiva angajați l-au urmărit.
Umbra a mers fără grabă până la stejarul bătrân din capătul proprietății, acolo unde Eleanor obișnuia să stea în zilele însorite. Se așeza mereu pe aceeași bancă și privea dealurile din depărtare.
O resto si pe aver rig
Ajuns lângă bancă, câinele s-a oprit.
S-a culcat la baza copacului.
Și a rămas acolo.
Ore întregi.
Nimeni nu l-a deranjat.
Spre seară, unul dintre infirmieri a venit cu apă și hrană.
Umbra nu s-a atins de ele.
Doar privea liniștit spre orizont.
