Maria privea în jur cu privirea pierdută, ca și cum fiecare obiect din sufragerie i-ar fi fost necunoscut.
Pe unul dintre pereți era un panou mare acoperit cu zeci de fotografii.
Fotografii din liceu.
Fotografii de la bal.
Imagini pe care ea nu-și amintea că cineva le-ar fi păstrat.
În mijlocul lor era o fotografie cu noi doi, dansând.
Eu purtam un costum ieftin, mult prea larg pentru mine.
Ea zâmbea, cu un zâmbet deschis, sincer, fără urmă de rușine.
Maria s-a apropiat încet, cu ochii fixând cadrele ca pe niște amintiri care revin la viață.
— De unde ai fotografiile astea?
Am inspirat adânc, simțind cum inima îmi bate mai tare decât atunci când eram adolescent.
O resto si pe aver rig
— Pentru că eu sunt Andrei.
Rămase nemișcată, apoi clipi de câteva ori, ca să-și confirme că nu visează.
Se uită întâi la mine, apoi la poză, din nou la mine.
— Nu… nu se poate…
Am zâmbit ușor.
Mâna i-a zburat la gură, iar ochii i se umplură de lacrimi instantaneu.
Am dat din cap, fără să pot rosti prea multe.
În secunda următoare m-a îmbrățișat, ca și cum douăzeci de ani ar fi dispărut într-un singur gest.
Niciunul dintre noi nu rosti nimic pentru câteva momente; tăcerea spunea tot ceea ce ar fi putut fi spus.
Nu era nevoie de parole sau explicații elaborate.
