Linia plutea în aer ca un pahar pe cale să se spargă. Andrei a tăcut. Tăcerea lui a durut-o pe Oana mai mult decât toate loviturile pe care i le dăduse soacra ei.
În seara aceea, acasă, Oana s-a dezbrăcat în liniște, și-a legat părul cu o bandă simplă și s-a privit în oglindă. Fata din reflexie era aceeași ca întotdeauna: fără artificii, fără mască. Crescută într-un sat de lângă Botoșani, cu mâini obișnuite cu munca și un suflet obișnuit cu răbdarea.
A sunat telefonul.
„Oana, mâine la opt, audiții. Nu întârzia. Această campanie va fi peste tot: pe panouri publicitare, în autobuze, online. E uriașă.”
A închis ochii. Își amintea perfect cum, cu ani în urmă, fusese respinsă la un casting pentru că „nu arăta suficient de burgheză”. Apoi a plâns pe platformă, cu o covrigă în mână și zece lei în buzunar.
O resto si pe aver rig
A doua zi dimineață, a plecat fără să-i spună Lidiei Popescu. I-a lăsat lui Andrei un bilet: „Am treabă. Ne vedem diseară.”
Machiajul era subtil. Părul era lejer. Hainele erau simple. Fotografii zâmbeau.
