Antonia nu răspunse. S-a dus la treburile ei. Era deja destul zgomot în viața ei, nu mai avea chef de vorbă inutilă. Piața era tot ce avea: câțiva cartofi fierți, un zâmbet timid și demnitate.
Zilele treceau una câte una. Băieții au venit la fel de liniștiți, la fel de serioși. Nu au cerut niciodată mai mult. Dacă Antonia nu avea mâncare, nu au comentat. Au muncit mai mult.
Într-o zi rece de toamnă, Antonia i-a găsit tremurând. Le-a dat haina ei veche. S-a dus acasă într-un pulover, dar nu a regretat.
„O aducem mâine”, a spus Ionuț.
O resto si pe aver rig
Nu-l aduce. O să-ți fie cald. Au trecut câțiva ani. Băieții sunt mari. Mai întâi au dispărut o vreme. Antonia a aflat de la cineva de la piață că au fost trimiși la un centru de copii. Ea a răsuflat uşurată. Măcar au dormit într-un pat.
Viața ei a continuat. Piața devenea din ce în ce mai goală și puterea ei slăbea. Antonia a început să vină mai rar. În timpul unei ierni aspre, ea a căzut și și-a rupt piciorul. Ea nu a plecat de acasă luni de zile, trăind dintr-o pensie mică și amintiri.
