Salonul a amuțit, ca și cum aerul ar fi rămas pe loc.
Paula a privit fetița ca pe o apariție, neîncrezătoare, uluită.
— Ce ai spus?
— Că a plâns, a repetat Luiza, cu o siguranță blândă. Nu cu ochii. Dar mâna lui s-a strâns foarte tare.
Avocatul a intervenit pe loc, apărat de propria siguranță.
— Este doar o copilă. Spune prostii.
Dar Elena văzuse deja ceva ce nu se mai putea nega.
Mâna lui Alexandru încă îi ținea strâns degetele micuțe.
Iar monitorul înregistra iar acele mici reacții care nu apăreau niciodată când erau alții de față.
Paula s-a apropiat de pat, atinsă de un fior.
O resto si pe aver rig
— Alexandru, iubire, sunt eu.
Monitorul a rămas aproape neschimbat.
Luiza a început să fredoneze din nou cântecul acela simplu, cunoscut numai de ea și, se părea, de el.
Imediat, pulsul s-a modificat, ca o tresărire venită dinăuntru.
Elena și medicul de gardă s-au privit în tăcere, înțelegând același lucru fără cuvinte.
Nu mai putea fi o coincidență.
În zilele următoare, spitalul i-a permis Luizei vizite scurte, atent dozate.
Fetița îi citea povești, cu glas domol.
Îi povestea întâmplări de la școală, mărunte, dar vii.
Îi vorbea despre mama ei, despre rutina lor.
Și, de fiecare dată, apăreau reacții.
Dar reale.
Într-o după-amiază, când Paula și avocatul credeau că salonul e gol, au intrat să discute în tihnă.
Nu știau că Luiza stătea după perdea, concentrată la un desen.
— Trebuie să semnăm imediat după ce este declarat incapabil, a spus avocatul, rece.
