Voia doar să dispară. Să nu mai stea acolo, sub lumina crudă și sub ochii reci ai unor oameni care o vedeau ca pe o nimeni.
Eugen s-a desprins din mulțime și a făcut câțiva pași hotărâți către ea. Invitații s-au dat instinctiv la o parte, deschizându-i calea. Părea că până și aerul se retrage în fața lui. Ajuns lângă Lilia, i-a întins o mână.
„Vino. Ridică-te.”
Nu era blândețe în glasul lui, dar nici asprime. Era fermitate, vocea unui om obișnuit să fie ascultat. Lilia a ezitat o clipă, apoi i-a prins mâna. De mult nu mai simțise pe cineva întinzându-i ajutorul fără să ceară nimic în schimb. Palma lui era caldă și, pentru o secundă, respirația ei s-a așezat.
„Cine te-a împins?”, a întrebat el, fără să-i dea drumul.
Bogdan a izbucnit într-un râs fals, jucând cartea nonșalanței. „Hai, domnule Colț, nu transformăm o glumă într-o dramă. Fata asta s-a împiedicat singură. Toți au văzut. Era neatentă.”
Eugen s-a întors spre el. Privirea rece, tăioasă, a părut să încremenească până și muzica.
O resto si pe aver rig
„Ai împins-o?”
Bogdan a deschis gura să răspundă, dar n-a mai apucat. O doamnă în vârstă, din mulțime, a făcut un pas înainte.
„Da, a împins-o. Eu am văzut. Și mai și râdea.”
