La ora două după-amiaza, telefonul meu a sunat.
Pentru prima dată după aproape două săptămâni.
Am lăsat-o să sune.
Apoi din nou.
Și încă o dată.
Abia la al patrulea apel am răspuns.
Vocea ei nu mai avea nimic triumfător.
— Ce este?
— Ce ai făcut?
Am privit pe fereastră.
Peretele cenușiu din fața blocului părea, ciudat, mai puțin apăsător decât de obicei.
O resto si pe aver rig
— La ce te referi?
— A venit un avocat la mine acasă!
— Nu te preface că nu știi.
Am rămas tăcută.
Pentru prima dată în viață, tăcerea o incomoda pe ea.
Nu pe mine.
— Elena, spune-mi imediat ce se întâmplă.
— Același lucru pe care încerc să ți-l spun de șase luni.
A încremenit.
— Despre ce vorbești?
— Despre faptul că nu eram șomeră din lene.
— Despre faptul că nu am fost concediată pentru incompetență.
— Despre faptul că spuneai tuturor că sunt un eșec fără să mă întrebi vreodată ce s-a întâmplat.
Nu a răspuns.
Pentru că știa că este adevărat.
În aceeași seară, postarea ei a dispărut.
