Mi-am propus să fiu prezentă, dar nu entuziasmată. Să văd, pur și simplu, ce se întâmplă.
A apărut cu flori. Nu cu un buchet smuls în grabă de pe drum, ci cu trandafiri adevărați, ținuți cu grijă, ca un gest gândit, nu bifat. Zâmbetul lui a părut sincer, atât cât să-mi alunge, pentru o clipă, mecanismul acela interior care ridică scuturi înainte de a apuca să înțelegi de ce. Mi-a deschis ușa și mi-a tras scaunul fără niciun fel de paradă. Avea ceva… altfel. O naturalețe atentă, din aceea care nu țipă „privește la mine!”, ci te face să observi fără să-ți ceară.
Atmosfera s-a așezat, din primul minut, ca o conversație reluată după o pauză scurtă, nu ca un debut stângaci. Cina a fost liniștită, domoală, cu ritmul ei bun. El nu a încercat să impresioneze, și totuși o făcea, poate tocmai pentru că nu se străduia. Îmi urmarea cuvintele fără să le vâneze pauzele, asculta cu atenție și își găsea locul în dialog fără să-l acapareze. Când râdea la poveștile mele, nu părea să o facă din politețe, ci pentru că realmente se amuza, iar asta m-a dezarmat.
O resto si pe aver rig
M-am surprins, la un moment dat, spunând lucruri pe care nu le mai spusesem de mult. Nu mari confesiuni, ci acele fragmente mici despre mine pe care, de obicei, le trec sub tăcere. M-am auzit povestind și m-am văzut, în același timp, relaxându-mă câte puțin, ca și cum aș fi desprins noduri vechi, unul câte unul. Trecuseră minute, poate ore, fără ca eu să simt cum, iar timpul ăla se așezase între noi cu o liniște caldă.
