Aerul din salon s-a oprit în loc, iar fiecare respirație părea un zgomot nepotrivit.
Diego încă își strângea încheietura, trădând durerea pe care încerca s-o ascundă. Gestul lui scurt, încordat, spunea mai mult decât orice replică.
Dar eu nu mai vedeam nimic altceva. Toată atenția mea rămăsese agățată de socrul meu.
Omul acela care dăduse ordine prefecților, directorilor de bănci și politicienilor, omul care obișnuia să taie și să spânzure doar cu o privire, părea, dintr-odată, mai bătrân cu zece ani. Umerii îi căzuseră ușor, iar siguranța aceea rece îi dispăruse din priviri.
— Nu se poate…, a murmurat Artur, ca și cum ar fi încercat să-și convingă singur gândurile.
Unchiul Radu l-a privit liniștit, fără nicio tresărire.
— Ba se poate, a spus scurt. — Credeam că ai murit. — Mulți au crezut asta.
Diego se uita când la unul, când la celălalt, cu ochii mari, neînțelegători.
— Despre ce vorbiți? a întrebat el, dar nu a primit niciun răspuns.
Artur a ales tăcerea. Pentru prima oară, nu mai era stăpânul situației. I se vedea pe chip: se clătina pe dinăuntru.
Atunci, unchiul meu a luat bricheta de pe masă și a întors-o, dezvăluind spatele metalic.
O resto si pe aver rig
Pe metalul zgâriat se vedeau două nume, șterse de timp, dar încă limpezi.
Radu și Artur.
L-am văzut pe socrul meu cum se albește, cum sângele i se retrage din obraji. Nu mai avea unde să fugă.
— Acum cincizeci și șapte de ani, a spus unchiul meu, eram mai mult decât prieteni. Eram ca frații.
Diego a rămas nemișcat, încremenit între ei.
