Privirea ei mă măsura, tăcută, atentă, ca și cum ar fi încercat să desfacă fiecare gest al meu în bucăți mici, ușor de citit.
Avea acea expresie rece, disciplinată, pe care o poartă polițiștii când încearcă să ghicească adevărul din spatele feței celui din fața lor. Și totuși, în adâncul ochilor se zărea o neliniște abia stăpânită. Nesiguranță.
— „Întoarceți-vă cu mâinile la spate.”
Am făcut exact cum mi-a cerut, fără să clipesc, cu inima bătând într-un ritm dureros, ca un ciocan prea grăbit.
O resto si pe aver rig
Cătușele s-au strâns cu un pocnet scurt, metalic. În clipa aceea, aerul din jur parcă s-a subțiat. Îl trăgeam în piept în doze mici, ca și cum mi-ar fi fost interzis.
Treizeci și unu de ani de căutări.
Mii de drumuri.
Mii de nopți în care m-am întrebat dacă mai trăiește.
Și acum era aici. La nici jumătate de metru, atât de aproape încât îi puteam auzi respirația. Aproape și totuși la o distanță pe care nu știam cum s-o traversez.
Dar nu știa cine sunt.
M-a urcat în mașina de poliție fără grabă, cu gesturi ferme. A închis portiera din spatele meu și s-a așezat la volan. Eu am rămas pe bancheta din spate, privind-o prin gratiile despărțitoare, prins într-o colivie de oțel și amintiri.
Avea exact obiceiul meu de a lovi ușor cu buricele degetelor în volan atunci când era încordată. Recunoșteam sunetul acela ritmat, nerăbdător. Mi-a trecut un fior. Într-un gest atât de mic, se ascundea o moștenire pe care n-avea de unde să știe că o poartă.
Atunci n-am mai rezistat. Cuvintele au țâșnit din mine înainte să le pot opri.
— „Mama ta mai trăiește?”
A întors capul brusc spre mine, de parcă ar fi auzit ceva imposibil.
— „Poftim?”
— „Elena.”
