Cătușele au trosnit pe încheieturile lui, iar în ochii polițistei el a zărit aceeași privire pe care o pierduse cândva într-o gară pustie.
— Mâinile la spate. Acum.
Vocea ei era ascuțită, precisă, dar nu lipsită de omenie. Avea tăria cuiva care învățase să nu lase compasiunea să-i clatine gesturile. Radu Munteanu stătea lângă motocicleta lui neagră, pe marginea șoselei ce șerpuia printre dealuri, cu vântul împingând nori grei peste munții din față. Casca îi atârna de ghidon, iar barba albă îi umbrea jumătate din chipul ars de soare, ploi și ani întregi de drum.
Își întoarse încet capul spre ea.
Tânăra purta uniforma bleumarin, părul roșcat strâns la ceafă și privirea coborâtă spre palmele lui, atentă la orice mișcare. Pe capota mașinii, girofarul albastru se rotea tăcut, aruncând reflexe reci peste asfaltul ud.
— Domnișoară agent, cred că e o greșeală, rosti el, răgușit.
— Lămurim la secție. Mâinile la spate.
Radu oftă. Nu de teamă. Teama își făcuse culcuș în el acum treizeci și unu de ani și nu-și mai găsise alt loc. Oftă pentru că era obosit. Obosit să fie privit ca un infractor doar fiindcă purta vestă de piele, tatuaje vechi și emblema unei găști de motocicliști pe spate. Obosit să tot scoată aceeași fotografie boțită cu o fetiță de patru ani, zâmbitoare, cu ochii verzi și părul roșcat prins în două cozi.
O resto si pe aver rig
O fetiță dispărută într-o gară mică din Brașov, într-o zi cu ploaie.
O fetiță pe care o chema Mara.
— N-am fugit niciodată de poliție, spuse, ducându-și încet mâinile la spate. Nici atunci când poliția n-a vrut să mă asculte.
Polițista îi cuprinse încheietura stângă. Cătușa s-a închis cu un clic metalic.
Radu încremeni.
Nu din pricina fierului rece.
Ci din cauza unui semn.
