A ridicat doar o clipă marginea prelatei, cât să vadă suficient cât să-i sară pulsul.
Farurile rotunde. Linia curată a aripii. Emblema abia vizibilă sub un strat gros de praf.
A lăsat pânza la loc aproape reflex, înainte ca cineva din echipa Biancăi să-i prindă privirea.
La ieșire, Adrian i-a aruncat o întrebare cu un zâmbet tăios:
— Și? Ai găsit comoara?
Andrei și-a vârât mâinile în buzunare și a ridicat din umeri.
— Am găsit multă muncă.
Au râs. El s-a întors și a plecat, fără să privească înapoi.
Seara, a revenit singur la atelier. Curentul era tăiat. A intrat cu o lanternă prinsă pe frunte și a început să facă loc în jurul mașinii, încet, ca și cum ar fi eliberat o relicvă din ruine.
Praful era atât de gros, încât îi zgâria gâtul la fiecare mișcare. A tras prelate vechi, a mutat cutii sparte, a ridicat rafturi căzute, până când caroseria s-a lăsat descoperită aproape cu totul.
În fața lui era un Mercedes 300 SL, 1957.
Andrei s-a așezat pe un scaun ruginit și a rămas nemișcat câteva secunde, fără să clipească. Știa exact ce are în față. În România, asemenea exemplare erau rarisime. Câteva ajunseseră demult în colecții private din Europa și, după restaurare, valorau sute de mii de euro.
O resto si pe aver rig
Și nu era doar rar. Era aproape întreg.
A deschis portiera cu grijă. Interiorul fusese mâncat de umezeală, însă bordul original încă trăia acolo. Motorul era la locul lui. Chiar și volanul păstra sigla neatinșă.
Cu palma pe capotă, Andrei a simțit ceva ce nu-l mai vizitase de mult: o tăcută, caldă speranță.
Au urmat săptămâni în care a lucrat fără oprire. La început, singur. Apoi, împreună cu Omar. Au adus generatoare, au refăcut strictul necesar la instalația electrică și au curățat, piesă cu piesă, fiecare colț de metal, fiecare șurub.
Dormeau câte patru ore pe noapte.
Mâncau covrigi reci și beam cafea ieftină din pahare de carton.
