Mașina neagră a frânat atât de brusc încât pietrișul a țâșnit dincolo de marginea drumului, ca un nor scurt de scântei cenușii.
Cei trei bărbați au coborât din automobil fără nicio grabă.
Nu păreau încordați sau furioși.
Iar asta i-a tulburat pe polițiști mai mult decât orice altceva.
Primul era înalt, cu părul cărunt și o cămașă albă descheiată la gât. Al doilea ținea un dosar strâns sub braț. Al treilea nici măcar nu i-a băgat în seamă pe agenți la început; a mers direct către bătrân.
— Domnule colonel, sunteți bine?
Tânărul polițist a încremenit pe loc.
O resto si pe aver rig
— Colonel?…
Bătrânul și-a netezit încet mâneca, cu o mișcare atentă.
— Încă sunt bine. Deși băiatul ăsta tocmai a distrus un document oficial și a amenințat un cetățean.
Agentul a încercat să râdă, stingher.
— Stați puțin… cred că e o neînțelegere.
Dar vocea i-a început să-i tremure.
Cel cu dosarul s-a apropiat calm de fragmentele permisului rupte pe asfalt și le-a fotografiat, metodic.
Apoi a ridicat telefonul colegului care filmase tot.
— Dați-mi dispozitivul.
— Nu aveți dreptul—
— Îți recomand să nu termini propoziția asta, a spus rece celălalt.
Colegul i-a întins telefonul imediat, fără să mai clipească.
Bătrânul s-a rezemat ușor de capotă și i-a privit pe cei doi agenți fără nicio urmă de satisfacție. Aceasta era, de fapt, partea care lovea cel mai tare.
Nu părea că vrea să se răzbune.
Arăta doar adânc dezamăgit.
— Știți ce e cel mai grav? a întrebat el, cu glas egal. Nu că m-ați insultat. Nu că mi-ați rupt actele. Ci certitudinea cu care ați crezut că nimeni nu o să vă oprească.
